Mentalitatea noastra de romani, nu este cea mai puternica si nici cea mai incurajatoare din lume. Daca ni se intampla ceva rau, in secunda urmatoare spunem: “numai in Romania se putea intampla asta!”. In lungul meu drum catre Polonia, impreuna cu alti 4 romani intr-un program de interculturalitate (unde urmeaza sa reprezentam Romania in fata altor 8 tari europene), am fost nevoiti sa luam si un tren din Budapesta, din gara Kelleti, unde am asteptat vreo doua ore (de la 3:30 a.m. la 5:20 a.m.). Toaletele erau inchise cu lacate, si nici alte alternative nu prea existau in afara de a rezista eroic in fata intemperiilor propriului organism.
Trecand peste “oful” cu lipsa unei toalete intr-o gara din care pleaca trenuri internationale, biletele au fost cumparate din timp, ca asa se cade cand pleci la drum lung; cea mai mare surpriza am avut-o cand trenul deja tras, ne astepta sa ne ocupam locurile din vagonul cu numarul 256… Am mers de doua ori de-a lungul trenului si vagonul nu era de gasit. Ne urcam in tren, prezentam situatia unui controlor care nu stia decat limba lui, dar din ce mai stiam fiecare cate un cuvant in ungureste ne-am dat seama ca isi cerea scuze ca nu exista vagonul si ca putem sa stam linistiti in primul. Toate bune si frumoase pana cand, la iesire din Ungaria, se urca cativa ce isi revendica locurile ocupate de unii dintre noi. Stiu, nu e foarte amuzant, ne-am inghesuit un pic, si am trecut si peste asta
Trenul nostru mergea in Germania, insa noi a trebuit sa schimbam in Cehia. Pentru ca biletele aici nu au putut fi cumparate din timp, liderul de grup, era pregatit cu niste coroane cehe, pentru a le achizitiona de aici pana in Polonia, insa “nasu” (care era defapt o nasica :P) a zis ca nu poate sa ne taie bilete decat pana la granita cu Polonia, si ca de acolo va trebui sa cumparam altele pana la destinatie. Trecem de granita cu de Cehia, intram in Polonia, ajungem aproape la destinatie, si un controlor apare de nicaieri. Intentionam sa cumparam biletele, insa doar acum, dupa ce nasu’ ne-a cerut, am constat ca nimeni nu avea zloti. Tot ce se gaseau la noi in buzunare erau lei, euro si coroane iar nasului nu prea ii foloseau, astfel incat a decis sa nu ne mai taie bilete, si ne-a dat pace, mai ales ca la prima urma sa coboram.
Revenind la gandul din primele randuri, sunt multe lucruri care nu se intampla numai in Romania, si nu se intampla doar unora dintre noi. Mici erori in sistemul fratilor nostri mai mari din Europa, se infiltreaza si totusi mentalitatea si stima de sine nu le scade. Fiind un tren international, care circula in 3 tari, mi s-ar parea normal sa avem acces la o informatie si un personal ce se poate exprima intr-o limba de circulatie universala. Probabil ca nepotismele inca mai exista si prin imprejurimi, dar asta nu inseamna ca as fi de acord sau ca as sustine in vreun fel acest curent imputit. HUOO!
Poate ar trebui sa pretuim mai mult ce avem, sa avem o gandire sanatoasa si sa fim atenti sa nu cadem in nicuna din cele doua extrem in care parca ne place sa ne prabusim. Una este legata de optimismul nerealist, care la un moment dat nu are ce sa aduca decat dezamagire, neatingand standardele impuse de optimsmul fiecaruia – stiu ca este nu foarte comuna pe la noi, dar sunt cativa; iar de cealalta parte stau cei care sunt gata tot timpul sa renunte la tot ce e al lor doar pentru ca nu cred in fortele proprii. Acestia sunt oamenii care au fost crescuti in regimul ceausist, in care fiecare om avea locul lui prestabilit, visele nu erau pentru el, el nu trebuie sa gandeasca, el trebuie sa munceasca. Din pacate, influenta acestui regim, si-a lasat amprentele pentru o perioada lunga de timp chiar si dupa incetarea propriu zisa a acestuia. Fruntea sus oriunde ai fi si orice ai face!
