Mult prea trist

   Toate bune și frumoase, râdem, glumim, și viața parcă ne surâde. Dacă încă nu o facem, ar trebui să apreciem fiecare nouă zi de la Dumnezeu, să radiem de fericire pentru fiecare rază de soare care se așterne pe Pământ.

   Îmi amintesc cu plăcere de colegul meu de facultate, de momentele frumoase petrecute cu el, fiindcă asta este tot ce a mai rămas din păcate. Îmi amintesc cum, pe holurile căminului unde am locuit,  se învelea  într-un cearceaf și se supranumea Cezar :). Suntem tineri și credem că noi nu putem da greș, că noua nu ni se poate întâmpla, că suntem doar la început de drum, și că avem timp pentru toate. Eh...nu la fel s-a întâmplat și cu colegul meu, care astăzi a decedat în urma unui accident de mașină. Îmi este tare greu să mă pun în pielea familiei sau a iubitei sale - este mult prea trist! simt un gust amar care mă roade din interior. Am rămas înmărmurit la aflarea acestei vești; încă refuz să cred ca nu mai este... 

   Când se întâmplă astfel de accidente, începem să medităm mai mult asupra vieții, și încercăm cel puțin să apreciem ce avem. E păcat că trebuie să moară cineva drag ca să ne oprim un pic și să ne trezim din tumultul acestei agitații continue. 

   În urma acestui fapt, nu pot decât să conștientizez că viața este atât de fragilă, că sunt atât de mic, că suntem atât de trecători, că locuim aici, pe acest Pământ mai puțin decât ar sta un musafir la prietenii săi, dar mai ales că ar trebui să ne punem ordine în toate capitolele vieții. Unii ar înțelege de aici: „trăiește clipa!” și poate nu este deloc greșit pentru că, prezentul este tot ce avem - dar ar fi bine să trăiești clipa astfel încât, clipele din viitorul tău să nu aibă de suferit, deoarece după un timp, viitorul va deveni prezent, și vei fi răspunzător pentru eventualele probleme.

De ce sunt oamenii asa?

ipocrizie

   Am observat în ultimul timp, tot mai mulți oameni cuprinși de sentimente negative, lipsite de generozitate, de noblețe sufletească, fiind preocupați de lucruri mici, egoism, josnicie și mizerie. Acum nu știu ce să cred: așa or fi oamenii de când lumea și Pământul, sau sunt prostiți de vremurile astea !?

   De ce sunt oamenii invidioși, dușmănoși și ipocriți? De ce își doresc să moară și capra vecinului? De ce sunt atât de preocupați de ceea ce face cel de lângă ei? De ce observă paiul din ochiul altuia, dar bârna din ochiul lor nu-i deranjează? De ce lăcomia este cea mai mare calitate? -Acestea sunt doar câteva din întrebările la care mi-e foarte greu să găsesc răspunsuri.
   Se întâmpla adesea să ne creăm o falsă impresie potrivit căreia avem prieteni aproape; cuvântul ”prieten”, ar trebui folosit - după părerea mea - mai rar! Eu cred că am o mulțime de cunoștințe dar foarte puțini ”prieteni”, atât de puțini, încât i-aș putea număra pe degetele la o singura mână.
   Când sunt aproape, și amândoi în nevoi, cei doi ”prieteni” își fac promisiuni că se vor ajuta unul pe celălalt indiferent ce se va întâmpla, dar este foarte curios cum se repetă aceeași poveste parcă trasă la indigo: unul dintre cei doi, reușește să  plece undeva departe de granițele României, unde, evident se descurcă de vreo 10 ori mai bine și - ca prin farmec, uită complet de ceea ce altă dată însemna totul pentru el - prietenia. 
   Cu toții ar putea jura chiar, că pe ei nu îi schimba numărul banilor, sau culoarea lor, dar toate poveștile astea cunosc un singur final din păcate, pe care, cu toții l-am simțit pe pielea noastră dintr-unul din cele două puncte de vedere. Eu am experimentat până acum - doar prin prisma celui care rămâne prizonier în propria-i țară.
  Nu îmi place în general sa fac promisiuni sau să dau garanții, pentru că mie așa mi se pare, că nimic nu este sigur  și mai ales că o ”promisiune”, pentru mine, nu se încheie decât în momentul  în care s-a împlinit! Prefer să tac și să  încerc să fac...Nu știu ce îmi rezervă ziua de mâine, de aceea, îmi place sa păstrez o doză de imprevizibilitate.
   Ca să închei pe același ton, spun că urăsc ipocriții și ipocritele din răsputeri - atât de tare, încât le-aș jumuli  toate fețele alea false și m-aș că** pe ele - nu de alta, dar așa ar rămâne și ei cu o singura față da' bună. 


“Caracterul omului poate fi dedus din manifestarile lui marunte . Pentru lucrurile importante oamenii isi iau precautii ; in gesturile mici ei se manifesta dupa natura lor si fara a-si da osteneala sa se mai ascunda .”
Despre oameni – de Arthur Schopenhauer


    Am pus  aici - o melodie în asentimentul acestei postări!